Castele si palate din Romania

Scria marele nostru poet:

"Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri,

Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri;

Se înalţă în tăcere dintre rariştea de brazi,

Dând atâta întunerec rotitorului talaz.

Prin ferestrele arcate, după geamuri, tremur numa

Lungi perdele încreţite, care scînteie ca bruma..."

Ne va fascina totdeauna povestea castelelor şi palatelor, pentru că ele sunt, în fond, nişte basme captivante. Palatele şi castelele n-au avut în România răspândirea pe care acestea au cunoscut-o în ţări precum cele din vestul Europei. N-au cunoscut nici mulţimea şi nici măreţia lor... Explicaţiile sunt complexe şi, la o adică, pe cine mai interesează ele? Oricum, au existat numeroase şi abrupte particularităţi istorice, tot aşa cum, în ciuda înzestrării naturale excepţionale, ţara noastră n-a dispus de suficiente mijloace şi răgazuri spre a da fiinţă unor zidiri grandioase. Averile s-au făcut şi s-au păstrat cu greu. Averi şi mai mari s-au scurs când spre Stambul, când spre Moscova, când spre Vest... S-au scurs, vorba vine. Au fost luate cu japca, prin teroare şi, dacă vreţi, mai nou, prin vorbă... dulce-amară. Dar asta este altă poveste.

Cert este că aceste palate şi castele româneşti n-au strălucit, până la un moment dat, prin dimensiuni monumentale. Ci, la prima vedere cel puţin, prin armonia proporţiilor, prin rafinamentul decoraţiilor, prin poziţia lor într-un peisaj încântător. Desigur, nu totdeauna peisajul este important.

Au existat vremuri când palatele, ca şi ctitorirea de biserici, reprezentau un privilegiu al domnitorilor. Uneori, la un loc, aceste zidiri alcătuiau cetăţi de sine stătătoare. Închinate lui Dumnezeu, lăcaşurile religioase au rezistat cu o îndărătnicie impresionantă. Au dăinuit mai abitir decât palatele. Ciudat, sau poate nu-i chiar aşa, cetăţile s-au dovedit şi ele, uneori, mai rezistente. Istoria îşi ascunde cu mare meşteşug bizareriile şi slăbiciunele ei...

Fiecare provincie românească a avut, începând cu perioada medievală, ba chiar şi mai înainte, construcţii specifice, echivalând, pentru proprietarii lor - de regulă, mari boieri, deţinătorii unor numeroase sate şi întinse moşii - cu un palat ori castel. Au şi purtat nume diferite, cel mai adesea. Este vorba de conac, în Moldova şi Muntenia, de culă, în Oltenia, sau de curie, în Transilvania. Aceste denumiri sunt, de bună seamă, relative. Pe vremea lui Ion Neculce, de pildă, conacul era, de fapt, un fel de caravanserai mai mic. Sau, dacă vreţi, o pensiune turistică de astăzi, mai zdravănă, care asigura popasul oştilor turceşti, cu tot ceea ce înseamă un popas de-al lor în acele vremuri. Dar să nu intrăm în astfel de detalii.

Cu excepţia câtorva vechi zidiri, de genul castelului de la Bran ori cel al Huniazilor de la Hunedoara, bunăoară, cele mai multe dintre asemenea edificii din peisajul românesc nu trec, de regulă, prea mult de trei veacuri de existenţă. Aşa ni se înfăţişează palatele de la Mogoşoaia şi de la Potlogi, înălţate de Constantin Brâncoveanu - de la a cărui decapitare s-au împlinit, recent, trei veacuri - sau clădiri bucureştene, ceva mai noi, precum palatele Cantacuzino, Suţu, Regal ori Cotroceni. Şi fiindcă tot veni vorba de reşedinţele monarhiei din România, repede se cuvine amintit şi castelul Peleş de la Sinaia, ridicat pe propria-i cheltuială de regele Carol I, în perioada 1875-1883.

Să mai spunem, deocamdată, că, în marea lor majoritate, palatele şi castelele din România găzduiesc însemnate şi atrăgătoare muzee. De altfel, Palatul Parlamentului de la Bucureşti, atât de hulit de unii şi apărat, oarecum în contra pondere, de alţii, reprezintă destinaţia cea mai căutată de turiştii străini care ajung în ţara noastră...

Filosoful martir Mircea Vulcănescu (1904-1952), autorul „Dimensiunii românești a existenței”, glosa în bunătatea lui proverbială:

„Atâția români culți au fost la Paris, la Viena, la Berlin, la Roma și poate mai departe.

Și totuși, câți dintre ei au fost la Putna, la Sucevița, la Cozia sau Hurez, câți au văzut Iașii, Alba Iulia, câți au urcat Carpații și câți au coborât apele care vin de la munte?

Articole publicate prin grija dlui Mihai OGRINJI-redactor sef al publicatiei "Romania Pitoreasca"

„România pitorească” este cea mai veche publicație de turism din țara noastră. O revistă de colecție, pe care o citesc și recitesc generații de-a rândul… Ne-au citit bunicii… Fiindcă primul număr al revistei apărea în anul 1933! Al Doilea Război Mondial i-a întrerupt existenta. Doar pentru o vreme, însă. Ne-au citit părinții… Fiindcă, din ianuarie 1972, „România pitorească” și-a început o noua serie, luna de luna venind plină de vise la întâlnirea cu cititorii ei. Cititori avizați și exigenți, cititori de nădejde, de cursă lungă. Ne citesc bunicii, părinții, copiii, oamenii de toate vârstele… Toți cei care iubesc drumeția și potecile alpine, soarele și plajele Litoralului Marii Negre și cărările de apă ale Deltei Dunării, satele cu obiceiurile lor tradiționale și orașele care și-au păstrat identitatea, parfumul de odinioară.